Numai arareori sfânta putere a dragostei care purcede din Dumnezeu se napusteste asupra noastra cu o asemenea tarie; într-adevar , aceasta flacara este de nesuportat pentru firea noastra în starea ei actuala. Renasterea noastra începe în mod obisnuit printr-o manifestare a Luminii necreate, care ne da sa vedem taina despartirii noastre de Dumnezeu si atunci, printre lacrimi, inima noastra nu are alt mijloc de a-si exprima înaintea lui Dumnezeu înduiosarea sa, dragostea ei dureroasa.
*
Vreme îndelungata, duhul meu era asaltat de gândul: Înfricosat lucru este sa cazi în mainile Dumnezeului Celui viu (Evrei 0, 31). Si este de asemenea groaznic a fi parasit de Dumnezeu. În afara Dumnezeului dragostei, totul este absurd: sufletul se vede aruncat în întunericul mortii (I Corinteni 13, 1-3). Groaza de acest întuneric consta în faptul ca el nu este numai în afara mea, ci este prezent si înlauntrul meu. Totusi, când Lumina necreata ma elibereaza din iadul meu launtric, orice patima se îndeparteaza de mine si înteleg ca Domnul Atottiitorul poate sa faca din mine un domn dupa chipul Domniei Sale: eliberat de orice putere straina, invulnerabil la orice rau ar fi.
topul paginii
Oh, cât de greu este a-si concepe cineva ticalosia sa, a-si recunoaste orbirea! Este dureros sa auzi osândirea la moarte pentru ca esti asa cum esti! Totusi, în ochii Ziditorului meu, eu sunt fericit tocmai pentru aceasta luare de cunostinta a nimicniciei mele (Matei 5, 3). Aceasta vedere duhovniceasca este legata de "împaratia cerurilor" care ne-a fost descoperita. Trebuie sa-L vad pe Hristos "asa cum este" spre a ma confrunta cu El, pentru a simti, datorita acestei comparatii, lipsa mea de asemanare. Nu pot sa ma cunosc eu însumi daca nu am înaintea mea Sfântul Sau Chip. Scârba mea fata de mine însumi era cumplita si ea nu înceteaza de a fi. Dar din aceasta groaza s-a nascut în mine o rugaciune de o deznadejde deosebita, care m-a aruncat într-un ocean de lacrimi. Nu vedeam atunci nici o iesire care sa ma duca la tamaduire; mi se parea ca grozavia mea nu va putea niciodata sa se preschimbe în asemanarea cu frumusetea Sa.
topul paginii
În constiinta noastra noi pogorâm la iad, deoarece, începând din clipa în care chipul Omului vesnic ni se descopera, noi traim cu mai multa ascutime adâncimea propriei noastre întunecari. O mare întristare strabate întreaga noastra fiinta. Suferintele vremelnice ale duhului depasesc orice durere fizica. Într-o rugaciune încordata cautam ajutorul de Sus. Robi ai patimilor, taiati de la Dumnezeu, strigam dintru adâncuri: "Vino si vindeca-ma de moartea care m-a cuprins... Vino si alunga de la mine tot raul... Vino si împlineste Tu Însuti în mine ceea ce este placut înaintea Ta, caci eu sunt neputincios în a face pâna si cel mai mic bine: sunt prizonierul întunericului de care îmi este groaza".
*
Când Dumnezeu ne atrage la El, o dureroasa rugaciune de pocainta absoarbe totul. În minte si în inima, nu este decâto arzatoare sete de a afla pe Sfântul sfintilor, pe Domnul. Si, deodata, minunea se împlineste: se întâmpla ceva la care nu gândeam, ceva despre care nu am auzit vorbindu-se, ceva care nu s-a suit la inima (I Corinteni 2, 9): o raza din Soarele necreat patrunde adâncul întunericului nostru. Este oare cu putinta a vorbi despre Lumina acestui Soare? Ea mângâie sufletul îndurerat în felul care îi este propriu; ea împaca inima tulburata; ea lumineaza mintea cu o noua contemplare. Sufletul care murea pâna atunci, asimileaza viata nepieritoare.
topul paginii
*
Rare sunt sufletele care au destul curaj spre a se îndeparta de potecile batatorite, urmate de multimi si, în aceasta lume cazuta, sa traiasca dupa poruncile lui Hristos. Barbatia duhovniceasca se naste în mod firesc dintr-o credinta neclintita in Dumnezeirea lui Iisus. Urmându-si Domnul, unii credinciosi s-au aflat deodata pe marginea unei prapastii, fara a mai putea da înapoi. Totusi, ne trebuie tuturor sa o strabatem pentru a atinge Vesnicia dumnezeiasca. Dar ce am eu în realitate în minte? Gândesc aici, mai ales, la adâncul abis al nestiintei, la teama deznadajduita a condamnatilor la moarte, la influenta pe care o are asupra noastra întunericul acestei lumi (I Timotei 1, 13-14; Facere 2, 17; Luca 22, 53). Pentru a strabate aceasta prapastie, avem nevoie de energia unei sfinte deznadejdi: lucrarea harului ia în noi forma unei hotarâri, caci deja Lumina se lasa întrevazuta, desi înca în departare. Atrasi spre ea cu o tainica putere, ne hotarâm sa ne aruncam în necunoscut, chemând Sfântul Nume al lui Iisus Hristos, Dumnezeu si Mântuitor. Si ce se întâmpla? În loc sa ne sfarâmam capul de stâncile ascunse în întuneric, simtim o mâna nevazuta care, cu blândete, ne tine deasupra prapastiei. Fara aceasta mâna ajutatoare a Dumnezeului celui Viu, nici un om nu ar putea sa se tina tare în mijlocul furtunilor si al necazurilor care, in asemenea împrejurari, asalteaza sufletul.
topul paginii
*
...Ca raspuns la rugaciunea mea deznadajduita, Trupul Domnului, spânzurat pe Cruce, îmi aparu atunci ca un pod minunat, unind Cerul si pamântul. Calea crestinului este rastignirea: daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie (Luca 9, 23). Astfel, sufletul resimte deopotriva o subtila bucurie de a "cunoaste calea" si o teama mare în fata sarcinii imense.
Cuvintele sunt neputincioase spre a descrie privilegiul de temut de a spori de-a lungul acestui tainic cablu. Este ca si cu cei care ne parasesc pentru a merge în alta lume: ei nu încearca sa ne apara, noua care suntem înca în trup, pentru a ne dezvalui spectacolul maret care li se descopera în noul lor plan de existenta.
*
O atingere fina de dragoste dumnezeiasca în inima marcheaza primii nostri pasi pe malul ceresc al prapastiei si noastra nastere de Sus în Vesnicie. Aceasta dragoste este resimtita ca Adevar, ca Lumina, ca Împaratie. Orice gând despre moarte, despre vrajmasi, despre ceea ce este pamântesc dispare din câmpul constiintei noastre si este eliberat de toate acestea, duhul nostru traieste o alta forma a fiintei.
topul paginii
*
...Tot asa, si noi, câta vreme suntem în acest trup, ne tinem cu tarie de metoda în care am fost initiati de Parintii nostri si de lucrarea Duhului dumnezeiesc; atâta vreme cât ramânem supusi urmarilor legii pacatului, lucrând în noi, ne osândim cu mânie, cu ura împotriva noastra însine, la a arde în întunericul cel mai dinafara; si cu adevarat, nu exista alt foc care sa poata stinge în noi energia patimilor. Si ce se întâmpla? Atunci când o dureroasa rugaciune ne mistuie in interior, si inima noastra slabeste în puterea ei de a îndura, pe neasteptate se iveste prospetimea mângâierii ceresti. Atunci când simtamântul stricaciunii noastre arunca duhul nostru în deznadejde, iata ca, deodata, o noua putere de Sus pogoara asupra noastra si ne îmbraca în nestricaciune (I Corinteni 15, 54)...
Cum se explica aceste contraste? Pentru ce auto-osândirea noastra plina de mânie ne îndreapta înaintea lui Dumnezeu? Oare nu pentru ca aceasta recunoastere a puterii zdrobitoare a pacatului, care ne stapâneste, contine o întelegere (patrundere) în mod temeinic adevarata pe planul fiintial? O asemenea pocainta care urca pâna la izvoarele tragediei universale (Facere cap. 3), deschide în noi un "spatiu" pentru venirea Duhului Adevarului si Acesta ne introduce, reînnoiti, in Lumina împaratiei.
topul paginii
*
...Sufletul nu nesocoteste ca el s-a întors de la dragostea lui Dumnezeu; el este chinuit de constiinta nedreptatii sale, totusi el implora pe Dumnezeu sa aiba mila de el, dar, în zadar. Dumnezeu nu se arata sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredinciosia lui, si este zdrobit sub greutatea acestor învinuiri. El recunoaste dreptatea judecatii dumnezeiesti, dar aceasta nu alina suferintele sale. Nu în imaginatie, ci în mod real el este aruncat în umbra mortii; neaflând lânga sine pe Acest Dumnezeu pe Care Îl cheama zi si noapte, sufletul sufera într-un mod de nesuportat.
*
Lumina necreata ne descopera pentru început starea în care ne aflam, stare care este îngrozitoare; în constiinta noastra pogorâm în adâncul propriului nostru iad si ne vedem, în josnicia noastra, asa cum suntem. Dar când Lumina vine într-un alt fel, de aceasta data deja în slava, sufletul care s-a smerit are nevoie ca Dumnezeu Însusi sa-l ia în bratele Sale si sa-i dea puterea de a suporta darul negrait.
topul paginii
*
Este oare cu putinta a se împlini toate acestea fara o lupta înversunata împotriva propriilor patimi, fara plânsete amare, fara numeroase dureri, fara a fi mistuit de întristare? Desigur ca nu. Dar, oricât de strain ar putea sa apara, razele luminoase ale împaratiei cerurilor încep sa ne atinga înca din clipa în care ne hotarâm sa credem in Hristos Dumnezeu... .
Toate cele despre care vorbeste Domnul se dobândesc prin multe suferinte pentru sufletul care Îl cauta pe Dumnezeu. Aceasta dragoste conduce duhul omului catre Dumnezeu cu o asemenea putere, încât numeroasele reflexe si reactii dobândite mai înainte înceteaza sa-l mai deranjeze. Atunci duhul omului se tine, ca minte, înaintea Mintii Celei Dintâi într-o stare de desertare de tot ceea ce este vazut, trecator. Ascetii numesc aceasta stare rugaciune curata. În aceasta stare omul este în afara categoriilor pamântesti; nu este nici batrân, nici tânar; nici iudeu, nici grec, nici scit, nici barbar; nici rege, nici sclav, nici bogat, nici sarac, nici savant, nici nestiutor. Mai mult: nici barbat, nici femeie...
Când pocainta crestinului atinge o tensiune extrema, el intra în lupta cu stapânitorul acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11). Mintea vrajmasului are dimensiuni cosmice. Cu el avem noi de dus un razboi nevazut. Se poate afirma, nu fara temei, ca duhul unui crestin care se pocaieste pâna în adânc va intâlni tot ce se afla în limitele lumii spirituale. Trebuie sa fie astfel, deoarece pocainta apropie pe om de asemanarea cu Hristos ca Domn al lumii.
*
Si s-a facut razboi în cer: Mihail si îngerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si îngerii lui. Si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc în cer. Si a fost alungat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama diavol si satana, cel care înseala toata lumea... Si am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a facut mântuirea si puterea si împaratia Dumnezeului nostru si stapânirea Hristosului Sau... Si ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul marturiei lor si nu si-au iubit sufletul lor, pâna la moarte. Pentru aceasta bucurati-va ceruri si cei ce locuiti în ele (Apocalipsa 12, 7-12).
topul paginii
